Chiar trebuie să ai un minim de energie pentru a suferi cu acte în regulă. Să poți mesteca acele cu gămălie și să duci durerea înțepăturilor. Dar când ai epuizat tot? Ia-o de unde nu-i. Probabil ai consumat-
o deja, plângând în nopțile când el adormea cu spatele la tine. Probabil s-a dus când a trebuit să te ridici singură și să te aduni. Obositor să tot vezi că nu a fost nimeni să-ți întindă o mână de ajutor sau o
pătrățică de ciocolată. A trebuit tot tu să te ridici din pat, să-ți ștergi lacrimile și să mergi până la
nenorocitul ăla de magazin.
Sunt sigură că te-a obosit să tot asculți la infinit aceeași placă. Aceleași nemulțumiri, aceleasi reproșuri,
aceleasi aduceri-aminte că nu ești suficient de bună. Obositor a fost și să aștepți. Aprecieri, recunostință,
respect. La fel ca așteptarea să vină și rândul tău într-un final. Să fii ascultată, să contezi, să-ți fie luat în
serios strigătul de ajutor. Și n-a venit. N-a mai fost loc.
Te-a sleit de puteri și rolul de supereroină, pe care ți l-ai însușit ca la carte. A trebuit să salvezi, până te-
ai îngropat pe tine. Pâna ai uitat că și tu ai nevoie să fii salvată.
Te-a lăsat fără energie să-l tot pui mereu pe primul loc, pentru că nu ai de ales. Te lasă fără energie să
vezi că oricat de mult ai da, tot se cere, și se cere, și se cere la infinit. Fără a mai primi ceva înapoi. Să
mai și fii învinovățită pentru faptul că nu mai poți lupta? Cireașa de pe tort. Pentru că tot cere în
continuare și nu te-a luat în seamă când ai spus: ”Nu mai pot!”
Tot ai încercat să aduci la viață un lucru care a murit demult? Da. Pare, ce-i drept, obositor.