Dacă aș fi știut, nu ți-aș mai fi păstrat atât de mult timp jumătatea ta de pat. Nu mi-aș mai fi construit toată lumea în jurul tău. Nu ți-aș mai fi dat sufletul și visele mele. Ți-aș fi dat doar o parte din ele, însă mi-ai promis că noi vom face parte din cei care vor reuși, așa că ți-am dat tot. Și ai plecat cu tot. Și am rămas cu nimic. Gol patul, goale nopțile, goală ceașca de cafea, gol paharul cu vin, gol pachetul de țigări, goală mintea, gol sufletul.
Trebuia să-mi fi spus că nu te poți ține de promisiuni.
Trebuia să mă fi lăsat să plec atunci când am început să simt și eu asta. Dar m-ai întors cu încă altele zece. Atât de frumos ambalate, jurate cu lacrimi în ochi și cu mâna strânsă în jurul inimii. Nu m-aș mai fi implicat în luptele tale ca și cum ar fi fost ale mele. Acum te las să alegi singur între bine și rău. Ți-ai dorit, dar n-ai putut. Și ți s-a tăiat, pe românește? De mine sau de neputința ta? Și ai spus c-ai să pleci. Asta a fost ultima dată când te-am mai crezut. Și prima dată când te-ai ținut de cuvânt.
Înțeleg. Știu că n-am mai putut să ofer la un moment dat. Dezamăgirile și speranțele false epuizează un om. Și-l lasă fără puterea de a mai oferi ceva. Era rândul tău să asculți, să sfătuiești și să-mi repeți că va fi bine. Cât să mă pun înapoi pe picioare. Eu făcusem deja asta.
Dacă acum ceva timp, cineva ar fi venit să-mi spună că am să rămân fără tine, l-aș fi nenorocit cu bătaia și l-aș fi urât din tot sufletul. Cine se crede, de unde știe, de unde asemenea aberație?! Toți greșeau, iar eu știam mai bine decât toți că nu e așa, pentru că tu mi-ai promis “Pentru totdeauna!”.